Amintiri din copilărie: În sat la bunici

Dragii mei cititori, astăzi vreau să împărtășesc cu voi cîteva amintiri din copilăria mea.

  "Veșnicia s-a născut la sat"-spunea Lucian Blaga. Satul bunicilor este locul meu divin, unde mă duceam cu multă plăcere, refugiată de ochii părinților. 

El este înconjurat de păduri de salcîm,cu oameni buni, veseli și ospitalieri.Acest loc, atît de important pentru mine,a reușit să păstreze în inima mea cele mai vii amintiri ale copilăriei mele. 

 Acum, cînd îmi amintesc, mă întorc în timp și mă simt din nou copil: liberă, veselă,zglobie, curioasă,nebunatică și  cu adevărat fericită!

Îmi plăcea să descoper lumea din jurul meu,fiind foarte curioasă o înebuneam ,mereu, pe bunica cu sute și mii de întrebări ciudate. Bunica, însă, avea marea răbdare să mă asculte și găsea  răspunsuri, care îmi linișteau curiozitatea și mă bucuram în sinea mea că am atenție din partea ei.

Într-o zi, bunelul a adus acasă un cățeluș alb, mic și foarte hazliu.Eram în culmea fericirii,mă jucam cu el în fiecare zi, îl țineam în brațe,îl legănam și îl înfășuram într-o basma a bunicii,ca pe o păpușă. Am hotărît să-l hrănesc turnîndu-i în farfurie lapte, după ce a înfulecat lacom tot laptele, îi mai puneam, pentru că credeam că îi este încă foame. Văzînd bunica ce fac eu,a început a mă certa:

-     Nu-l mai hrăni, că o să-l doară burta!-spuse ea supărată.

Mai tîrziu am înțeles cîtă dreptate avea bunica: cățelul cu burta umflată tobă,plîngea jalnic, tăvălindu-se prin curte.Plîngeam împreună cu el, speriată și agitată, neștiind cum să-l ajut.

-          De ce i-ai dat atîta mîncare, vreai să moară acum?! striga bunica.

-          Eu credeam că dacă mănâncă, îi este încă foame - am răspuns eu printre lacrimi

-          Cîinele mănâncă, cît îi dai, el nu are saț. - a spus bunica

Îmi plăcea mult să o ajut pe bunica la prepararea bucatelor.O ajutam, la ce mă pricepeam mai bine: să curăț legumele,apoi să le spăl, dar în deosebi îmi plăcea să pun lemne pe foc, cînd gătea la plita de vară, ceea ce nu îmi permitea bunica.Dar, atunci, cînd îți este interzis un lucru, cel mai mult vreai să-l faci. 

-          Să nu umbli la foc, acuș mă întorc, să fii cuminte!- spuse bunica plecînd să hrănească puii.

Am așteptat să plece, nici nu m-am gîndit să-i ies din cuvînt,dar curiozitatea și-a atins scopul: am luat un lemn, privind în direcția de unde trebuia să vină bunica și repede l-am aruncat în foc.Din plită au ieșit multe scînteie,evident, căzînd și pe pantalonii mei,care au luat foc.M-am speriat foarte mult și am început a țipa în gura mare , cred că atunci m-a auzit tot satul.Bunica alergă speriată, cît de repede era posibil:

-          Ți-am zis să nu umbli la foc, juchiță ce ești!O să mă înebunești pînă se întorc părinții!

După acea întîmplare mi-a rămas și un semn de “bună purtare” la picior,dar nici nu m-a durut atît de mult, deoarece mi-am îndeplinit dorința interzisă " de a pune un lemn pe foc". 

Într-o zi călduroasă de vară m-am dus la cireșul din grădină, unde era și umbră, și liniște.Jucîndu-mă cu păpușele, fără să vreau, am adormit pe pătura pe care mă jucam. Era deja seară, bunica m-a căutat peste tot, a întrebat fetele din mahala, cu care m-am jucat ziua, dar ele au spus că nu m-au văzut. Bunica, plîngea și era disperată, ea habar nu avea că eu eram în grădină. După o perioadă de timp, m-am trezit și m-am dus în curte, găsînd-o pe bunica plîngînd.

-          Bunica de ce plîngi? - am întrebat-o eu somnuroasă.

-          Unde ai fost, juchițo?- mi-a răspuns mirată bunica.

-          În grădină...la cireș...am adormit puțin.

Bunica, bucuroasă că m-a văzut, chiar a uitat să mă certe. Nici nu s-a așteptat că eu am să mă găsesc singură!

În weekend, în vizită la bunici, a venit verișorul meu de la Chișinău. Mare mi-a fost bucuria, deoarece urma să rămînă și el la bunici.Iată atunci ne-am pus noi pe șotii. Vai de capul bunicilor!

După ce a plecat maică-sa, adică mătușa mea,a început adevărata vacanță de vară: cățăratul pe copaci, săritul gardului și alte peripeții pe care le făcea verișorul, iar eu plîngeam că nu pot ca el.

Iată o întîmplare, care ne-a amuzat  și continuă  să ne amuze și  în prezent cînd ne amintim de ea.

    În ziua aceea, bunicii erau ocupați cu treburile prin grădină, iar noi am ieșit pe imaș la joacă. Jucîndu-ne așa, am ajuns la gardul școlii din sat,care se află nu departe de casa bunicilor.În continuare ne-am gîndit să intrăm în curtea școlii, dar cum?- iată care era problema. Verișorul fără nici un obstacol a sărit peste gard, iar eu am rămas supărată de partea cealaltă. Mult l-am rugat să mă ajute și pe mine, dar nu am reușit. Astfel, mergînd de la un pilon la altul, am descoperit că distanța dintre doi piloni era mai mare, am încercat să-mi strecor capul printre ei - a încăput, iar dacă încape capul atunci încape și corpul. Iată-mă de partea cealaltă, bucuroasă și mîndră că am găsit o ieșire mai rezonabilă. Ne-am jucat cît ne-am jucat, pînă cînd am simțit foame și sete.Ne-am pornit spre casă, adică, mai întîi, spre gard. Eu am trecut ușor pe aceeași cale, dar verișorul a dorit să încerce și el, nu mai avea chef să sară gardul. Zis și făcut: 

Încearcă o dată, nu încape capul!Mai încearcă o dată, iar nu încape. A treia oară, furios că nu i se primește pe plac forțează și rămîne cu capul blocat între piloni.Încearcă înainte, nu iese capul- înapoi, la fel. Ce să facem?Vai de capul nostru! Știind că vom primi porția de morală, am alergat,totuși, după ajutor la bunici.    

În inima satului sunt ascunse cele mai vii amintiri ale copilăriei mele!Alături de bunici, am trăit clipe de neuitat,am simțit ce înseamnă să fii copil și să ai bunici atît de minunați!

Cu drag pentru voi, Kate